de Simona MIHĂILĂ
Pare scenariul unui film, dar e povestea reală din Bârlad: un om al străzii, care și-a trăit viața cerșind, a strâns bănuț cu bănuț și a ridicat cel mai înalt turn al orașului. Moș Titinaș nu știa atunci că turnul pe care, cu mult zbucium, a reușit să-l ridice la poarta Bisericii ”Sf. Gheorghe” continuă să domine zona chiar și după 160 de ani.
Cu toiagul într-o mână și o pungă atârnată de gât, a colindat ani la rând satele și orașele Moldovei, a intrat în casele boierilor și chiar la palatul domnesc pentru a strânge banii necesari.
A murit înainte de a-și vedea ctitoria terminată, în 1858. Apoi numele i s-a pierdut în zgomotul anilor, până când o cărămidă inscripționată „Ioanichie Monahul – 14 octombrie 1858” a răsărit din podeaua pridvorului bisericii și i-a dat din nou un loc în lume.
Ioniță Bardaș era numele lui din acte. Dar toată lumea îi spunea Titinaș, pentru că așa li se adresa el tuturor. Bărbaților le spunea „Titinaș”, femeilor „Titinița”, iar pe domnitor îl numea, cu același firesc, „Titinașul cel mare”.
Locuia într-o chilie modestă și se hrănea simplu, „mai mult din vegetale”. Hainele lui, asemănătoare celor călugărești, erau aceleași zi de zi: un singur suman, funie la brâu, căciula sub braț, plete și barbă cărunte. Îl găseai la fiecare slujbă, nemișcat, lângă masa lumânărilor, cu mâinile la piept și ochii în lacrimi.
Apoi își lua toiagul, își atârna de gât o cruce și o pungă și pornea la drum. Strângea bani pentru biserici, dar și pentru bolnavi, văduve, orfani sau fete sărace de măritat.
Refuza trăsurile: „Pe jos au mers apostolii Mântuitorului, pe jos merg și eu”. Mânca unde era primit, însă nu păstra niciodată bani pentru el.
Dar Titinaș nu a trăit într-o bulă. A fost viu în societatea lui, cu nedreptățile și excesele ei. Pe la 1855, când procesele plastografilor umpleau închisorile de la mănăstiri, Ioniță alerga între pușcării și casele celor închiși, strângând ajutoare pentru familii. Apoi intra la Vodă și plângea: „Iartă-i, Măria Ta!” Răspunsul era același: legea e mai mare decât domnitorul. Dar domnitorul dădea bani, iar Ioniță îi hrănea pe cei ce nu aveau.
Când afară bătea vântul și ploua cu gheață, se întrista: „Eu am unde mă adăposti, dar el are, are?” „El” erau „Lumânărică” — numele generic pe care-l dădea săracilor.
Turnul Goliei – visul unui cerșetor
Turnul Goliei din Iași i-a schimbat viața. Titinaș, care ajungea adesea în capitala Moldovei ca să strângă bani pentru necăjiți, l-a văzut într-o zi și a decis că și Bârladul trebuie să aibă un asemenea turn.
Îndârjit, a colindat din nou sate și târguri, a intrat în casele boierilor, a bătut la poarta domnitorului. A pus ban pe ban, a cumpărat materiale și chiar a încheiat un contract scris cu meșterul Mihai Popoiu. De la cerșetorul umil din ulițe, Titinaș s-a transformat într-un adevărat administrator de șantier.
Turnul a început să crească. Cărămizi, var, lemn, fier – toate treceau prin mâna lui. Nu a fost o sarcină ușoară. Banii nu ajungeau niciodată, trebuia să reia mereu drumurile, să bată la alte uși, să caute alte ajutoare. Documentele vremii vorbesc despre zbuciumul lui pentru a aduna nu doar plata materialelor, ci și a meșterului. Cu fiecare cărămidă, cu fiecare rând de zid înălțat, Titinaș își lega numele de turn.
Moartea și uitarea
În octombrie 1858, bolnav și slăbit, a fost călugărit pe patul de moarte, primind numele Ioanichie. La scurt timp a murit. Cel mai probabil avea 65 de ani. A fost înmormântat în pridvorul bisericii.
Peste mormântul lui s-au așternut decenii de uitare. Cutremure, reparații, restaurări – toate au șters urmele și nimeni nu l-a mai găsit.
Descoperire tulburătoare
Totul s-a schimbat la restaurările recente, realizate cu fonduri europene.
„Domnul arhitect de la muzeul din Bârlad, care superviza activitatea din punct de vedere arheologic, s-a încăpățânat să aprofundeze căutările. Și așa a dat peste mormânt. Am constatat că, din păcate, nu era intact și nici osemintele. În decursul timpului, cu prilejul altor lucrări, cel mai probabil muncitorii au deranjat mormântul”, povestește preotul Adrian Țapu.
„Osemintele erau răvășite, iar craniul nu l-am găsit. În schimb, mormântul s-a păstrat destul de bine plus cele câteva fragmente de obiecte cu care a fost înmormântat: bucăți din veșmântul de călugăr, din centura de piele, catarama.”
Preotul nu a vrut ca mormântul să rămână ascuns privirilor. În dreptul său, pardoseala este din sticlă în așa fel încât interiorul și sicriul să fie vizibile. A montat aparate care să țină sub control umiditatea.
Muzeele din turnul lui Titinaș
Părintele Țapu a făcut chiar mai mult pentru memoria lui Ioniță Titinaș. A dotat turnul cu un ascensor modern, iar la primul etaj i-a înființat un muzeu, în camera în care inimosul cerșetor ar fi vrut să locuiască. Muzeul ”Ioniță Titinaș” reconstituie , prin piesele de mobilier și decorațiunile alese, atmosfera unei chilii mohanicești din sec. al XIX-lea, a cărui simplitate ar fi fost pe placul lui moș Titinaș.
Tot în turn, la etajul al doilea, se află Muzeul Breslei abagerilor, dedicat meșteșugarilor prin contribuțiile cărora a fost ctitorită Biserica ”Sf. Gheorghe”. Aici sunt expuse piese vechi din colecția bisericii, obiecte bisericești, icoane și cărți cu scriere veche – slavonă și chilirică , precum și cel mai vechi clopot din Bârlad datat 1796.
Moștenirea lui Titinaș
După moartea lui Titinaș, nimeni nu i-a preluat visul ca Bârladul să aibă un turn tot atât de mare ca al Goliei. Deși anevoios, lucrările au continuat lăsând în urmă un turn de 21 de metri, suficient de înalt cât să întreacă orice clădire din oraș în acele vremuri. De altfel, după Marele Foc din 1850, când orașul a ars neîntrerupt 23 de zile, foișorul a fost folosit de pompieri pentru a supraveghea orașul și a da alarma la izbucnirea incendiilor.
Dincolo de timp și de spațiu, povestea lui Titinaș pare scenariu de film: un cerșetor a făcut să existe un punct de observație împotriva incendiilor, a ținut aprinse candele, a încălzit ierni și a hrănit oameni mai puțini săraci ca el.
Astăzi, memoria lui urcă odată cu ascensorul turnului, până la o chilie-muzeu care povestește cum din mărunțiș se fac lucrurile mari.
