de Simona MIHĂILĂ
În veacul trecut, spiritul sărbătorilor de iarnă se instala la Bârlad odată cu primele ninsori ce porneau a se cerne, cu regularitate, după cum povestea în scrierile sale ziaristul bârlădean Romulus Boteanu, cam pe la Sfântul Neculai și nu se opreau ”până nu troeneau străzile cu nămeții până la brâu”.
Atunci începeau bârlădenii să scoată ”de prin poduri, magazii sau beciuri săniuțele cărora ca primă operație li se ungeau tălpicile”.
”Pe dealul cimitirului nu mai aveai loc de copii cu căciulile trase până peste ochi, înfofoliți de acasă cu tot felul de fulare, dar pe care le găseai uitate pe marginea derdelușului”, își amintește scriitorul.
Pășim, așadar, în Bârladul alb de omăt ca din poveste de la începutul anilor 1900, când de îndată ce Sfântul Neculai își făcea datoria de a lăsa în ghetuțe nuiele sau nuci, bârlădenii începeau pregătirile pentru marile sărbători ale iernii.
Răcituri, caltaboși și cârnați „umpluți cu degetul”
Gospodinele bârlădence erau ocupate cu bucatele, pentru care făcuseră provizii serioase de la băcăniile evreilor, cele mai aprovizionate cu mărfuri pentru toate buzunarele și toate gusturile.
”Mamele dădeau zor cu răciturile, caltaboșii, toba și cu cozonacii, se atârnau la zvântat cârnații făcuți în casă și umpluți cu degetul”, mai aflăm de la Boteanu.
Și pregătirea pomului de Crăciun era prilej de emoție, dar și de câștig pentru negustori: ”Librarii vindeau în câteva zile hârtie colorată pentru stele cât pentru un an, pădurarii din vânzarea pomilor se chiverniseau, nucile se desfăceau la piață cu doi lei grămăjoara, fără să mai vorbesc de covrigarii care se pricopseau de-a binelea, pentru că pentru un șirag de covrigi veneau țăranii pe jos prin nămeți și ger, cale de câte două zile, așa că nu exista în sat sau cătun casă la care colindătorii să găsească nuci, covrigi, stafide, pistil, curmale, mere sau roșcove”.
Coșmar de birjar: cozile cailor atacate de foarfecii copiilor
Prima grijă a dascălilor de la școlile târgului era să organizeze serbările. Unii elevi erau responsabili cu cântatul colindelor, alții cu agitatul clopoțeilor sau al talangei, se hotăra cine trage buhaiul sau cine pocnește din bici.
”Confecționarea buhaielor era o problemă care începea cu multe lacrimi adresate mamelor mai duioase, până ce părinții se hotărau să sacrifice o putinică, după care cumpărarea și udarea bășicii de porc, precum și montarea ei”, povestește Boteanu în ”Bârladul, odinioară și astăzi”.
Și cum buhai fără coadă nu se poate, procurarea părului din cozi de cal era o adevărată aventură. Pentru copiii care aveau cunoștințe la regimentele de cavalerie era floare la ureche. Dar pentru ceilalți, unica șansă erau caii birjarilor din oraș. Bietele animale ieșeau întotdeauna din sărbătorile de iarnă cu podoaba de dindos slută și ciunțită ca după pârjol.
”Pregătiți cu foarfeci mari, sau cu brice bine ascuțite, copiii începeau roitul în jurul trăsurilor staționate în așteptarea clienților în centru, la Manzavinatos, sau a celor din Piața Sf. Ilie, unde se aflau ceainăriile. De cum prindeau trăsura fără stăpân, intrat să se încălzească cu ceai rusesc, or birjaul adormit pe capră cu căciula peste urechi și pled înfășurat peste genunchi, harșt smocul din coada calului și tuleo, nene, de le sfârâiau picioarele”.
Ce urma, e lesne de înțeles: înjurături birjărești, goana birjarului după copiii care se risipeau care încotro de nu mai știa bietul om în ce direcție să apuce. În tot acest timp, alte grupuri de copiii, care așteptau atenți aceste scene, profitând de neatenția birjarului preocupat să-i prindă pe răufăcători, se aruncau pe coada celuilalt cal, în hazul general al martorilor.
Băieții de la ”Codreanu” se pregăteau de colindat bând ouă crude
Pe măsură ce Crăciunul și Anul Nou se apropiau, orașul se însuflețea. ”Plin de nămeți, într-o forfotă generală, potecile croite prin troiene erau bătătorite de copii de toate vârstele”. Ei mergeau prin vecini să repete și să-și stabilească ordinea în care vor ura și colinda.
Un moment extrem de așteptat de locuitorii orașului era venirea la poarta lor a corului elevilor de la Liceul ”Gheorghe Roșca Codreanu”.
”Elevii din clasele mari ale liceului Codreanu, în formații de 30 – 40, sub conducerea unui coleg dirijor, finisau piesele care trebuiau executate, din care nu lipseau: Bună seara la Moș Ajun (în trei variante), Mulți ani trăiască (în diverse interpretări), Lopătarul, Voga ri Voga, Pescarul, Dunărea albastră sau Marșul triumfal din Ernani a lui Giuseppe Verdi, bucăți care mergeau la inima profesorului nostru de muzică, Eugen Bulbuc”, povestește Boteanu.
Întreaga suflare a orașului era antrenată în acest voios și febril ritual al pregătirii sărbătorilor. Flăcăii probau costumele Irozilor, formațiile de călușari exersau prin magazii sau curți.
Cei din coruri aveau grijă să-și dreagă glasurile bând ouă crude. Fetele nu se mai dădeau din fața oglinzilor, petrecând ore întregi în căutarea unei pieptănături. Încercau fel de fel de cozi împletite, probau mărgelele și cerceii cumpărați cu banii strânși peste an special pentru seara în care flăcăii vor sosi la poarta lor cu colindul.
Frusinica, Natalița, Aurica – ”misse” ale Bârladului
Înainte de a pleca la drum cu colindul, băieții de la ”Codreanu” întocmeau o listă, din care făceau parte obligatoriu: profesorul de muzică Eugen Bulbuc, poetul George Tutoveanu, profesorul de latină ”Conu Ghiță Neștianu – slăbiciunea noastră”, după cum mărturisește scriitorul Romulus Boteanu.
Cu sentimentul datoriei împlinite, urmau ”fetele pe care le simpatizam”: ”Pe atunci, fetele care făceau furori și stârneau pasiuni, care se înscriau cu litere de foc în inimile adolescenților, așa-zisele <misse> ale Bârladului, erau Frusinica Greceanu, Natalița Damaschin, Aurica Ionescu, Margareta Botez, Lucreția Buzdugan, Cezarina Angheluță, Rodica Gheorghiu, Natalia Vasiliu, Puia Antoniu și atâtea altele, una mai frumoasă ca alta, zvelte sau rotunjoare, blonde cu petale de bujori în obraji și cu ochi de cer, sau creole cu tenul mat de culoarea abanosului, stârneau inspirații, li se închinau sonete ori madrigaluri, pentru că numai de talente nu ducea Bârladul lipsă. Astăzi, toate sunt bunicuțe, anii le-au șters amprenta frumuseții, trăiesc doar din fotografiile amintirilor din albume, nici nu gândiți că vreodată au stârnit amoruri înflăcărate”.
În zilele noastre, bunicuțele de atunci nu mai sunt, fiicele sau nepoatele lor, ele însele bunici, au rămas să ne scoată la lumină comori de amintiri din negura vremii.
CITEȘTE ȘI:
LEGENDELE BÂRLADULUI Podul Verde. De ce a fost aleasă culoarea verde pentru singurul pod din Bârlad declarat monument de patrimoniu național?
Legendele Bârladului Cotu Negru și faima de temut a ”cotenilor” bătăuși
LEGENDELE BÂRLADULUI Intersecția Gura Leului. Povestea cișmelei în formă de cap de leu
