de Simona MIHĂILĂ
Nu se știe când anume Bulevardul Republicii, așa cum i se spune astăzi, a devenit strada principală a Bârladului. Cert este că așa apare în toate documentele istorice. Strada Principală sau Strada Mare și, mai târziu, după instalarea monarhiei, Strada Regală, a avut dintotdeauna aceleași puncte de încadrare: Unitatea Militară (Căzărmile), până dincolo de Grădina Publică.
A avut perioada ei de strălucire, de faimă exclusivă, fiind cel mai viu și cel mai tranzitat loc din oraș. Aici găseai alese bunătăți culinare, creații vestimentare chic “aduse de la modistele din București sau din buticurile din Franța”. Aici trăiau familii de vază ale târgului, aici se rosteau cele mai explozive bârfe. Nicio dramă, idilă, sau cancan consumate pe Strada Principală a Bârladului nu putea rămâne secret.
Cea mai detaliată imagine a Străzii Regale o datorăm amintirilor unor bârlădeni, consemnate în lucrarea ”Bârladul, odinioară și astăzi”, acolo unde este reconstituită atmosfera și sunt recuperate povești ce au însuflețit urbea în primii ani ai secolului trecut.
Strada Principală nu avea un traseu foarte diferit de cel de acum. Reconfigurarea majoră a avut loc în perioada comunistă, în zona ultracentrală (în jurul Bisericii Domneasca).
Artera avea trei feluri de pavaj: în centru – din piatră cubică de granit, în zona Grădinii Publice era asfaltată, fiind singura porțiune cu asfalt din tot orașul, iar în rest era pavată cu bolovani rotunzi de râu.
Canalizarea lipsea complet. Rezidurile menajere erau aruncate “la rigolă”, adică pe porțiunea dintre carosabil și bordura trotuarului, excepție făcându-se doar în centrul orașului, unde proprietarii aveau curți cu hazna.
LEGENDELE BÂRLADULUI Podul Verde. De ce a fost aleasă culoarea verde pentru singurul pod din Bârlad declarat monument de patrimoniu național?
În zilele de sărbătoare, strada era măturată de muncitorii de la Salubritate: “Târnurile erau niște măturoaie cu coadă lungă de doi-trei metri. Lucrătorii stăteau în mijlocul străzii și învârteau în semicerc târnurile, astfel că dintr-o învârtitură parcurgeau toată lățimea străzii și praful se ridica în nori. În urma măturătorilor se înălțau nori de praf și de aceea operația aceasta se executa dimineața, când se crăpa de ziuă, înainte de a se trezi orașul, praful depunându-se pe firmele și obloanele magazinelor”.
Cu toate că salubrizarea se făcea doar ocazional, Strada Mare era cât se poate de curată. Asta se întâmpla datorită bunului-simț al oamenilor care nu așteptau ca alții să strângă în urma lor.
Vara, toată lumea ieșea pe trotuar pentru a mătura, stropi și a șterge praful adunat pe obloane și pe copertinele prăvăliilor.
“Ucenicii ieșeau cu un fel de stropitori cu burlui jos și desenau pe trotuarul cenușiu, înfierbântat, un șir nesfârșit de opturi negre care stingeau arșița zilei”.
Casele bârlădenilor erau foarte îngrijite, înconjurate de curți și grădini, pline de pomi fructiferi, flori și viță-de-vie. Doar cele din centrul orașului erau lipite unele de altele, neavând curți nici măcar în spate.
Pe Strada Principală existau zeci de magazine, cârciumi, frizerii, cizmării, librării, măcelării, debite de tutun, cofetării, tâmplării, croitorii, farmacii, ceasornicării, ateliere foto, mercerii, ateliere de mobilă sau de sticlărie, croitorii, depozite de vinuri, florării, cafenele etc.
Funcționau și unele ateliere de manufactură sau magazine ce purtau denumiri nemaiîntâlnite astăzi: plăcintării, tinichigerii, băcănii, fierării, coloniale, drogherii, bragagerii, lăptării, mezelării, ceaprazerii.
Tot aici își aveau sediul redacțiile unor ziare (“Dimineața”), a unor bănci (“Pacific”, “Deșteptarea”, “Creditul Comercial”), sedii de partide (PNL).
Strada Regală le mai punea bârlădenilor la dispoziție un cinematograf și o grădină de vară (ambele numindu-se “Majestic”), o stație de “trăsuri de piață”.
Vom parcurge Strada Principală din capătul dinspre Căzărmi (unitatea militară) și până la Grădina Publică, și ne vom opri în poarta celor mai interesante figuri care au dat viață Bârladului primei jumătăți a anilor 1900.
Primele erau clădirile regimentelor, urmate, de cârciumi și plăcintării, de o parte și de alta, frecventate în special de militari și de geambași.
Urmau Cercul Militar al subofițerilor, unde aveau loc baluri, serate, recepții, rezervate lor în exclusivitate.
Peste drum, unde astăzi se află fabrica de confecții, își avea “sediul” ghicitoarea târgului. La ea alergau tot timpul, cu sufletul la gură, atât fetele din mahala, cât și cucoanele cu pretenții. Povestitorii spun că, pe timpul acela, puține femei, inclusiv din familiile de vază, învățau carte, așa explicându-se și naivitatea cu care frecventau ghicitoarele mai ceva decât biserica.
Tot în zonă, era frumoasa locuință a căpitanului Pănculescu, șeful fanfarei militare. În zilele de sărbătoare, cânta în chioșcul din Grădina Publică. Spre deliciul auditoriului, doi cântăreți, din afara fanfarei, își luau instrumentele și urcau în copacii din vecinătate, cântând în pauzele pe care le făceau cântăreții militari. Era un mare eveniment, căci pe atunci nu existau televizor, radio, sau patefoane, ci numai gramofoane.
LEGENDELE BÂRLADULUI Intersecția Gura Leului. Povestea cișmelei în formă de cap de leu
Cam pe unde se află astăzi fostul Cinema Bârladul, era frizeria lui Cercel, a cărui soție a stârnit bârfe aprinse atunci când a dispărut în toiul nopții cu agentul sanitar Calapod și când s-a întors acasă spunându-i soțului că fusese ”răpită”.
În locul unde azi se află Monumentul Eroilor Neamului, locuia Paul Iliescu, a căruii fiică a ajuns artistă de cinema la Hollywood (Paula Illery), una dintre vedetele cele mai renumite ale filmului mut.
Nu trecem mai departe până nu îl pomenim pe preotul paroh Ioniță Cosma, de la ”Sfinții Voievozi”. Lumea vorbea multe despre el, despre indulgența cu care primea spovedaniile “fetelor” de la Morile de vânt, cartierul deocheat Bârladului, acolo unde fetele practicau cea mai veche meserie din lume.
Aproape de bibliotecă, locuia doctor Weinfeld, nume pe care bârlădenii și-l amintesc și astăzi. Era și violonist, în cvartetul Academiei Bârlădene. A fost prima persoană care a avut aparat de radio în oraș. Era prin anii ’26, iar radioul era mare “cât un garderob”, cu zeci de butoane.
De aici, odată cu Biblioteca ”Stroe Belloescu” (Casa Națională) intrăm în zona centrală a orașului. În zona unde se află acum sediul E.oN, era marele magazin de coloniale (mărfuri din țări exotice) și depozitele lui Alecu Iancu, negustor renumit al acelor vremuri.
Alături se afla atelierul lui Leizer Manole, care le închiria elevilor biciclete cu ora, apoi cârciuma ”La mielul alb”.
Tot pe partea bibliotecii se mai afla magazinul de fierărie al fraților Iacob, Farmacia Frenkel, magazinul de jucării La Ruleta (al lui Steinberg), Hotelul ”Splendid” (prăbușit la cutremurul din ‘40).
Legendele Bârladului Cotu Negru și faima de temut a ”cotenilor” bătăuși
După Cooperativa ”Albina”, strada principală se intersecta cu strada Strâmba (care venea dinspre Piața ”Sf Ilie”, cumva pe traseul esplanadei din fața Halei Centrale) și cu strada Regele Carol (actuala Nicolae Iorga, care merge spre Liceul Codreanu).
Pe partea opusă sectorului descris mai sus, se desfășurau alte ateliere și magazine faimoase în acele vremuri. Printre acestea, Farmacia Perlmutter (aproximativ pe locul unde se află acum restaurantele Lebăda și Arcadia).
În perimetrul ocupat astăzi de Blocul Tineretului era marea băcănie Goldstein – Bucureanu, urmată de fotograful de lux Iosif Vexler, descris drept un ”bărbat înalt, slab, cu pălărie boruri mari și lavalieră”. Ținuta îi era inspirată din tinerețile pe care și le petrecuse în București, unde fusese artist de teatru și fotograf la un ziar.
După intersecția cu strada Strâmba (dominată de comercianți evrei), bârlădeanii aveau parte de o altă linie comercială de lux.
Pe locul unde se află acum blocul cu CEC Bank era magazinul de stămburi (metraj) ”La doi cocoși”, o parfumerie, magazin de încălțăminte, librărie, precum și luxosul magazin de ceasuri și bijuterii al lui Max Făinaru, un patron foarte bogat al târgului.
Despre el se spune că era un bărbat mic de statură, gras și chel. În schimb, nevasta sa era de o frumusețe recunoscută. “O curta un doctoraș pipernicit și slab, un sfert cât ea”.
În zonă se mai găseau magazinul ”Au bon marche” al lui Steinberg, Drogheria Perlmann, Ceasornicăria Abramovici.
În sfârșit, pe colț, acolo unde Strada Principală se intersecta cu strada Ștefan cel Mare (aceeași de astăzi) se afla Farmacia Droc. Era exact pe locul unde comuniștii au construit mai târziu Magazinul General ”Bârladul” (Paloda de după ‘90).
Am ajuns într-o zonă în care traseul Străzii Principale a fost complet transformat: Hotel, platoul din spatele Bisericii ”Domneasca”, blocurile din vecinătate, trecând de Podul de piatră (Podul Roșu, de lângă cinema), până la intersecția din colțul parcului central.
Peste drum de locul unde este acum Hotel “Moldova” era librăria Sava Petroff. Fratele proprietarului era tot librar și își avea magazinul pe strada Ștefan cel Mare, o altă zonă comercială de renume. Amândoi purtau barbă, într-o vreme în care barba nu mai era la modă deloc.
Urma luxoasa frizerie a lui Iordache Tătaru, cu oglinzi și candelabre de cristal, aduse tocmai de la Viena. Înainte de primul război mondial, interiorul acestei frizerii rivaliza cu cele mai vestite din București. Era rezervat protipendadei. Frizeria a fost cumpărată de Stănică Cojocaru, care i-a dat o dublă destinație: ziua, crâșmă, iar noaptea, “șantan”, cu așa-zise artiste aduse de la Viena și de la București. Cel puțin, așa le prezenta patronul, dar, lumea știa foarte bine că nu erau altceva decât dame de consumație.
Mai târziu, prin 1920, Cojocaru va avea și concurență: grădina și restaurantul lui Pintilie. Iarna, funcționa drept cabaret, iar vara clienții erau atrași de frumoasa grădină a localului, unde erau două scene. Pe una evolua cunoscuta orchestră a maestrului Șerbănescu.
”Când muzicanții tăceau, pe cealaltă se derulau scenete destul de deocheate, susținute de actori de calitate îndoielnică. La acestea spectacole se îngrămădeau mai cu seamă feciori de boieri. Afară, în dosul gardurilor, nu mai era loc de atâția mahalagii care ascultau pe gratis spectacolele. Ei nu se împrăștiau decât atunci când erau alungați de vardiști”, se povestește în ”Bârladul odinioară și astăzi”.
Tot în perimetrul acesta se aflau vestita cofetărie Guguianu (tatăl sculptorului), iar alături, Cafeneaua “Bursa”. Era un nume neoficial, pentru că, în timpul zilei, aici se stabileau prețurile la cereale. Noaptea, intrau birjari sau cheflii întârziați și atrași de faimoasele “păsărele de noapte”.
Alături, bodega Gheorghe. Înainte de prânz și de cină era plină de mușterii veniți la un aperitiv la ieșirea de la serviciu. Nelipsit era Gogu Alexandrescu, cu farsele lui. Avea obiceiul să ciugulească din farfuriile clienților, ca să nu mai plătească. Odată, i s-a făcut o farsă cu felii de săpun așezate furmos pe farfurii, în loc de cașcaval.
Mai încolo, lumea bună intra pentru o prăjitură delicioasă, un aperitiv și o bârfă în cofetăria “Handoca”, cu oglizi de cristal și canapele din pluș roșu.
O casă foarte admirată de bârlădeni era cea a lui Mache Paladi. Avea curte mare și gard de fier. Deasupra intrării în casă strălucea o copertină în formă de scoică, din sticlă colorată. Aici se opreau luxoasele echipaje ale moșieriței Titina, “care își plimba mândră și ostentativ frumusețea, eleganța, dar și reputația compromisă”.
În continuare, stătea moșierul Grigore Vasiliu, satrapul județului, șeful PNL. I se spunea Sfântul Sisoe, din cauza pletelor pe care le purta.
În zona Podului Roșu se aflau și clădirile lui Manzavinatos. Acesta deținea un restaurant luxos, berărie și cafenea.
Tot lângă pod bătrânii își amintesc de un chioșc cu flori. Florarul Diaconu deținea și un automobil foarte vechi, botezat de bârlădeni ”Bastardul”, fiindcă era ”făcut din flori” (cumpărat din vânzarea florilor).
Peste drum de clădirea Băncii Naționale (până de curând Hotelul ”Premier”), era cofetăria lui Stoica, atelierul de reparat aparate de radio al lui Blecher, iar pe colț, unul dintre cele mai renumite studiouri foto din Bârladului – Foto Aron.
Pe strada Regală, acolo acum este parcul Teatrului, se afla Institutul de domnișoare al Clotildei Dumitriu, iar ceva mai încolo, spre zona Stadion de astăzi e afla clădirea Poștei.
După spital, Strada Principală a Bârladului continua cu Bulevardul Palade, care ducea spre Grădina Publică.
”Strada era mai largă, asfaltată, cu trotuare foarte largi, și câte un șir de pomi bătrâni pe fiecare margine de trotuar. Între pomi, bănci vopsite în verde. (…) Bulevardul acesta era mândria orașului și era locul de refugiu sentimental al tineretului. (…) În această oază a liniștii, seara târziu se consumau idilele tineretului, după ce ziua îl ocrotea pădurea grădinii”, își amintește Mielu Moldoveanu.
Deși aici era ieșirea din oraș, zona nu semăna cu mahalalele periferice din alte orașe.
”Din contră. Aici și pe Bulevardul Epureanu se aflau cele mai frumoase case din oraș. Rar un târg moldovenesc să nu se termine printr-o periferie săracă. Orașul nostru făcea excepție. În acest sector nu erau prăvălii, dughene, nu se exercita niciun comerț; erau locuințe frumoase, aparținând celor înstăriți, locuințele moșierilor”.
Citește și:
LEGENDELE BÂRLADULUI Crăciunul și Anul Nou în Bârladul de odinioară
LEGENDELE BÂRLADULUI Podul Verde. De ce a fost aleasă culoarea verde pentru singurul pod din Bârlad declarat monument de patrimoniu național?
Legendele Bârladului Cotu Negru și faima de temut a ”cotenilor” bătăuși
LEGENDELE BÂRLADULUI Intersecția Gura Leului. Povestea cișmelei în formă de cap de leu
